„Unde-s anii ce-au trecut, Nicule?” întrebă ea încet, cu o voce care purta în ecoul ei toate doinele cântate pe la nunți și șezători.
Nicu oftă și își potrivi pălăria. „S-au dus ca apa pe vale, Denisa. Parcă mai ieri ne adunam la poartă, tineri și plini de vise, iar glasurile noastre răsunau peste dealuri de credeam că timpul o să stea în loc pentru noi.” DENISA si NICU VESA - Unde-s anii ce-au trecut
S-au ridicat amândoi și au intrat în casă, lăsând în urmă ecoul unei întrebări la care doar muzica lor mai știa răspunsul. „Unde-s anii ce-au trecut, Nicule
„Acum suntem doar călători care se uită în urmă,” răspunse Nicu, așezându-se lângă ea. „Dar știi ceva? Anii nu s-au pierdut de tot. I-am pus pe toți în cântecele noastre. Fiecare dor, fiecare lacrimă și fiecare hohot de râs a rămas acolo, într-o strofă, într-o notă. Câtă vreme cineva ne mai ascultă glasurile, anii aceia nu sunt duși de tot.” Parcă mai ieri ne adunam la poartă, tineri
Era o zi de toamnă târzie în satul lor de munte, iar soarele palid abia dacă mai încălzea pridvorul casei bătrânești. Denisa stătea pe bancă, strângând în mâini un batic vechi, în timp ce Nicu Vesa privea spre culmile împădurite care începuseră deja să se îmbrace în brumă.